Crearea universului în mitologia chineză

Cu siguranţă ai auzit despre civilizaţiile antice, precum cele ale Egiptului Antic, ale Greciei Antice s.a.m.d. Dar despre epoca mitică din China, cred ca ai auzit mai puţin. Prin urmare, îţi voi prozenta câteva repede mitice ale poporului Zhonggua.

Voi începe de acum o incursiune de prezentare a mitologiei creată de neamurile care au format poporul chinez. Pornesc prin a spune că mitologia poate fi considerată „o transmitere memorială a faptelor preistorice”, iar pe de altă parte, mitologia este o sursă de exploatare a trecutului foarte îndepărtat. Altfel spus, trecutul asupra căruia arheologia tace, sau despre care posedă doar ipoteze ale unor paleontologi sau antropologi este foarte bine susţinută de mitologie.

Unul dintre cei mai mari profesori de mitologie chineză, profesoril YUAN KE, o mare autoritate în acest domeniu, pledând necesitatea studierii miturilor, arată că „ele sunt memoria unui popor şi a unor perioade istorice nescrise”. De asemenea, el aminteşte că miturile chinezeşti „reflectă într-o anumită măsură trăsăturile specifice ale naţiunii chineze”. Aşadar, plecând de la aceste premise îţi voi arăta într-o primă parte a articolului cum apare momentul creării universului în mitologia chineză.

Într-o primă ordine de idei, potrivit legendei, în acele vremuri „când pământul şi cerul erau un singur tot”, Universul apărea ca un haos compact, care prin forma sa amintea de un ou de găină. În acest ou îşi găsea „gestaţia” primul străbun chinez, străbunul PANGU. În continuare, în tot acest timp de „gestaţie”(traducerea „gestaţie” probabil nu estea cea mai reuşită, pe această cale îmi cer scuze), răsuflând din greu, Pangu a adormit într-un ou uriaş, unde a stat 18 mii de ani.

Într-o bună zi, Pangu se trezeşte brusc. Conform legendei, „a deschis ochii şi a aruncat o privire în jur, dar vai! Nu vedea nimic; în jurul său era doar beznă şi vâscoasă, iar inima i se umplu de tulburare şi tristeţe”.

Mai departe se spune că această stare i se păru deplorabilă, apoi supărându-se apucă nu se ştie de unde un mare topor „şi lovi cu putere în bezna şi haosul din faţa sa”. După aceea, răsună un bubuit asurzitor, ca şi cum s-ar fi prăbuşit munţii şi s-ar fi despicat pământul, moment în care oul uriaş se sparse. Se spune că tot ce era uşor şi pur a urcat de îndată în sus, dând naştere cerului, iar ceea ce era greu şi tulbure s-a lăsat în jos, zămislind pământul. În acest mod, cerul şi pământul care iniţial reprezentau haosul nediferenţiat, s-au separat unul de celălalt în urma loviturii de topor a lui Pangu.

În plus, după ce a despărţit cerul de pământ, temându-se că ele se vor uni, Pangu s-a proptit cu picioarele pe pământ şi înălţându-şi capul, a sprijinit cu el cerul. În acest mod a stat între cer şi pământ, preschimbându-se odată cu ele. Se spune că în fiecare zi cerul urca un zhang(aprox. 30 m), în timp ce pământul se îngroşa cu câte un zhang. Prin urmare, aşa au trecut 18 mii de ani, până când cerul s-a înălţat foarte sus iar pământul s-a lăsat foarte jos, iar trupul lui Pangu a crescut, ajungând la o extraordinară lungime.

O remarcă făcută de profesorul Yang Ke se referă la înălţimea pe care o avea de acum acest Pangu. Calculul indică o înălţime de 90 de mii de li(45 de mii de km). Mitologia întăreşte calculele zicând: „Ca un stâlp dintre cei mai gigantici stătea uriaşul şi măreţul Pangu între cer şi pământ, fără a le lăsa pe acestea să revină în stare de haos şi beznă”.

În continuare aflăm că aşa a stat de unul singur, susţinând cerul şi proptindu-se pe pământ şi nu a observat în această trudă cum s-au scurs epoci întregi. Mai târziu, când cerul şi pământul au devenit solide, pentru ca Pangu să nu se mai teamă că se vor uni din nou, el a simţit nevoia de odihnă, iar în cele din urmă, la fel ca toţi oamenii s-a prăbuşit şi s-a stins din viaţă.

Nu în ultimul rând, aflăm că în ajunul morţii sale, Pangu s-a metamorfozat de tot: respiraţia i s-a prefăcut în vânt şi nori, glasul i s-a făcut tunet asurzitor, ochiul stând s-a făcut soare, ochiul drept s-a făcut lună, şira spinării, mâinile şi picioarele au devenit cele patru laturi ale lumii şi cei cinci munţi vestiţi.

În plus, sângele lui s-a prefăcut în fluvii, tendoanele şi venele i s-au preschimbat în drumuri, din carnea lui s-au alcătuit ţarinele, părul şi mustăţile s-au schimbat în stele de pe bolta cerească, din pielea şi din perii de pe trup s-au făcut ierburile, florile şi copacii, din dinţi, din oase şi din măduva oaselor au ieşit la iveală metalele strălucitoare şi pietrele dure, mărgăritarele şi jadul minunat.

De exemplu, până şi sudoarea de pe trupul lui, atât de nefolositoare, i s-a prefăcut în rouă şi într-o ploaie mult aşteptată. Într-un cuvânt, acest Pangu care „s-a metamorfozat în ajunul morţii” a dat totul din el pentru ca această lume nou zămislită să fie mai bogată şi mai plină de splendoare.

În concluzie, cu privire la crearea lumii, mitologia chineză are o cu totul altă percepţie faţă de cea pe care o avem noi. Diferenţa şi distanţa dintre noi ca europeni, şi ei ca asiatici cred ca începe încă de la nivelul miturilor.

 Aşadar, dacă acest articol crezi că a fost unul interesant te invit şi zilele următoare să citeşti despre mitul creării speciei umane, un mit cel puţin la fel de interesant ca acesta.